Cronicile vulpii

Cronicile vulpii este, în acelaşi timp, o călătorie în timp – în anii '90 – şi o mărturie a unui prezent continuu, cel al adolescenţei. Paul Slayer Grigoriu ne ia cu el în tumultul anilor în care România şi o generaţie nouă descopereau libertatea, într-o călătorie presărată cu îndoieli şi excese adolescentine, lecturi, nenumărate incursiuni în lumea rock-ului, toate în cadrul definit de ideea de liceu, în general şi de Liceul German, în special. Cartea se citeşte uşor datorită alternanţei dintre pasajele descriptive şi dialogurile vii.

Cronicile vulpii este şi nu este o autobiografie. Îl găsim peste tot pe autor, însă personajul principal este fără îndoială gaşca, denumire generică dată grupului de prieteni care s-a format în acea vreme şi care, conform celor scrise aici, a dăinuit peste ani. În acest sens, întâmplările descrise capătă forma unui Bildungsroman, însă, în primul şi în primul rând, Cronicile vulpii vorbește despre naşterea unei prietenii. În peisaj întâlnim – fie şi cu apariţii episodice – personalităţi ale vremii, începând chiar cu tatăl autorului, muzicieni rock, de la Dan Iliescu de la Timpuri Noi, până la membrii grupului britanic Anathema, dar şi figuri de profesori mai puţin celebri, dar care au jucat un rol esenţial în formarea unei generaţii.

La jumătate de oră de la începutul bairamului, scandalul era atât de dezlănțuit, încât un grup de „șmecheri“ de vârsta noastră, de pe stradă, „cocalari“, cum îi numeam, a venit să „facă liniște“. Fără să țin cont că puteam lua oricând bătaie – căci aveam de-a face cu o categorie formată din oameni inculţi şi agresivi, fără niciun alt vis adolescentin decât o rapidă căpătuială şi lipsiţi de orice fel de cod moral, aşa cum se întâlneau şi, vai, se întâlnesc în continuare prin marile oraşe din România –, i-am scuipat și i-am trimis acasă. Mai târziu au cerut o șampanie, pe care au căpătat-o, și doar doi rockeri mai mari din Romană i-au împiedicat să devină violenți. Între timp mama confiscase oripilată o sticlă de țuică, dar rămăseseră multe altele. După  o repriză pașnică de dans, s-a lăsat cu un „pogo“ monstruos. „Pogo“ numeam pe atunci – şi se numeşte şi în zilele noastre, deşi eu prefer termenul „mosh“ –  un fel de dans rockeresc la care participă în principiu numai băieți, care se împing unii pe alții  într-un cerc. Dacă sunt prieteni, au grijă să nu se lovească. La mine însă, aceste granițe fuseseră depășite demult. Puseserăm pernele de la fotolii pe jos și ne împingeam până cădea unul, după care ne aruncam zece pe el. În învălmășeala generală, când din casetofon răsuna „Child în Time“, o oglindă cât peretele s-a prăbușit și s-a spart. Toți am amuțit, chiar și Larry, care cu încă cineva îl dădea pe Tănase cu capul de tocul ușii – prietenește, se înțelege. Dar n-a durat decât cinci minute, până când am pus bucățile oglinzii într-un loc și am continuat.